Proiectarea unei întregi locuințe nu este un proces ușor. Trebuie să fii foarte meticulos și logic, să te gândești bine la funcționalitatea oricărui dulap sau sertar, dar mai ales la uși, căi de acces și geamuri. Am văzut diferite tipuri de case, iar un tipar pe care l-am observat este fix acela al funcționalității și de multe ori, tiparul se observă prin absența ei. Practic, zeci de dulapuri dar masa de călcat tot după un corp de mobilă este amplasată, aspiratorul tot în dreptul unei uși, farfurii care stau mai mult pe blat decât pe suport.
Deși toate instrumentele și obiectele date drept exemple aveau spații dedicate, ele sfârșeau tot în alte locuri. Azi explorăm această plasare greșită și ne răspundem la întrebarea, „De ce simt că nu am loc?”
Nu este neapărat dezordine. Uneori casa pur și simplu folosește prost spațiul pe care îl are.
Și cred că aici apare una dintre confuziile cele mai frecvente când vorbim despre mobilier. Ne uităm la dimensiunea unei camere și calculăm automat cât mobilier încape în ea. Doar că între a încăpea și a avea spațiu practic de desfășurare există o diferență destul de mare.
Un corp poate avea dimensiunea corectă și în același timp să fie complet nepotrivit pentru scopul lui.
Un dulap poate fi foarte mare și, paradoxal, să depoziteze prost. Un sertar poate fi generos și să fie enervant de folosit. O bucătărie poate avea mai mulți metri liniari de mobilier decât alta și să ofere mai puțin loc util.
Pe desen, toate arată foarte bine.
Problemele apar ceva mai târziu, de obicei când începi efectiv să locuiești acolo.
Metrii pătrați nu spun chiar toată povestea
Hai să luăm exemplul unui simplu dulap.
Dacă îl facem mai adânc, obținem teoretic mai mult volum. Sună logic, doar că după o anumită adâncime începi să depozitezi lucruri în două rânduri sau să le suprapui. Mereu te folosești de cele de deasupra sau din față iar cele din spate dispar undeva într-o zonă pe care o redescoperi când faci curățenie general, într-o oarecare zi de primăvară sau când renovezi.
Ai câștigat volum și ai pierdut acces.
Rafturile împărtășesc aceeași soartă. Dacă distanța dintre două polițe este mult mai mare decât obiectele pe care le pui acolo, jumătate din acel volum rămâne aer. Nu este o tragedie la o singură poliță, dar când înmulțim diferențele la calculul unui întreg dressing, o bucătărie și două corpuri de living vedem totalul spațiului irosit.
Același lucru se întâmplă cu mobilierul care se oprește aproape de tavan. Rămâne deasupra lui o zonă prea sus pentru a fi folosită comod, prea vizibilă ca să fie ignorată dar suficient de accesibilă cât să acumuleze inevitabilul praf.
Nu spun că toate dulapurile trebuie construite până în tavan. Ar fi o concluzie la fel de greșită.
Uneori ai nevoie tocmai de acel gol ca mobilierul să nu apese vizual camera. Alteori, într-un hol sau într-un dressing, ultimii 40–50 de centimetri pot fi exact locul potrivit pentru valize, pilote sau lucrurile pe care le folosești poate într-un scenariu optimist de aproximativ trei ori pe an.
Problema nu este golul.
Câțiva centimetri au talentul să devină foarte importanți
La mobilier există o categorie întreagă de probleme care par ridicol de mici pe ecranul unui proiectant.
O ușă care mai avea nevoie de puțin loc ca să se deschidă complet. Un sertar care ar fi putut fi ceva mai lat. Un corp care, mutat foarte puțin, ar fi lăsat o trecere mult mai naturală.
Pe un plan, zece centimetri nu impresionează pe nimeni.
Într-o bucătărie în care treci de cincizeci de ori într-o zi prin același loc, încep să conteze, poate prea mult.
Aici se văd cel mai bine colțurile. Ele sunt cele mai vizibile în bucătării, unde două linii de mobilier trebuie să se întâlnească fără să se blocheze una pe alta. Sau în dormitor, când un dressing ajunge lângă ușă. Sau într-un hol în care vrei și depozitare, și loc să te încalți, și suficientă trecere încât două persoane să nu negocieze cine trece prima.
Există aproape întotdeauna o soluție.
Dar soluția nu este întotdeauna „mai mult mobilier”.
Uneori este un corp mai puțin adânc. Alteori este o ușă diferită, un sertar în loc de raft sau pur și simplu decizia de a nu ocupa o bucată din perete.
Asta mi se pare una dintre părțile interesante ale proiectării: uneori câștigi spațiu tocmai prin spațiul pe care alegi să nu îl ocupi.
Mobilierul mare nu este neapărat mobilierul care depozitează mult
Este destul de clișeic, dar un mobilier din ce în ce mai mare și mai dominant în cameră nu rezultă în spațiu de depozitare mai mare. În bucătărie lucrurile devin cu atât mai evidente.
Un raft clasic într-un corp inferior poate părea foarte eficient. Ai două niveluri și mult volum.
Până când vrei cratița din spate.
Scoți ce este în față, te apleci, găsești capacul greșit, îl pui la loc, mai scoți două lucruri și, într-un final, ajungi la ce căutai.
Un sertar cu extensie completă ocupă, în mare, aceeași zonă. Numai că aduce conținutul spre tine.
Diferența dintre cele două nu este neapărat cantitatea de material sau dimensiunea corpului. Este felul în care poți folosi volumul respectiv.
Și aici începe să conteze feroneria, compartimentarea, înălțimea sertarelor și lucrurile aparent plictisitoare pe care rareori le vezi într-o fotografie frumoasă de bucătărie.
De fapt, mobilierul este plin de astfel de lucruri.
Partea spectaculoasă se fotografiază.
Partea care îți face viața mai ușoară se descoperă dimineața, când poți găsi cana, cafeaua și lingurița fără să deschizi șase uși.
Mai există un fel de spațiu pe care îl uităm: cel necesar ca să trăiești în cameră
Am văzut uneori planuri în care mobilierul este impecabil așezat. Fiecare centimetru de perete este folosit, există depozitare peste tot și nu rămâne aproape nimic neocupat.
Tehnic, este impresionant.
Doar că oamenii trebuie să mai și treacă pe acolo.
Un scaun are nevoie să fie tras în spate. În fața unui dressing trebuie să poți sta. Sertarul unei insule trebuie să se poată deschide chiar dacă altcineva este la chiuvetă. Două uși aflate una lângă alta n-ar trebui să intre într-o mică dispută teritorială de fiecare dată când sunt deschise simultan.
Circulația nu apare pe factura mobilierului și nu depozitează nimic.
Dar este tot parte din proiect.
De fapt, cred că una dintre cele mai utile întrebări atunci când mobilăm o cameră nu este „ce mai putem pune aici?”, ci exact opusul: ce trebuie să rămână liber?
Este o întrebare mai puțin spectaculoasă. Și una care salvează surprinzător de multe proiecte.
Nu fiecare obiect din casă trebuie să primească propria scenă
Mai există și problema vizuală.
Putem construi o mulțime de rafturi. Putem ilumina fiecare nișă. Putem expune cărțile, paharele, decorațiunile, aparatura, fotografiile și tot ce am adunat în ultimii zece ani.
Putem face oricare din lucrurile astea.
Dar este necesar?
Depozitarea închisă este unul dintre lucrurile pe care le apreciem cel mai mult abia după ce există. Nu pentru că ascunde ceva rușinos, ci pentru că o casă are foarte multe obiecte perfect normale care nu câștigă nimic dacă sunt permanent la vedere.
Cabluri. Documente. Încărcătoare. Medicamente. Aparatura pe care o folosești cel mult o dată pe săptămână. Punga cu alte pungi, inevitabil.
Toate fac parte din viața reală.
Un mobilier bun nu trebuie să pretindă că oamenii nu trăiesc în jurul lui.
De aceea, într-un living, de exemplu, câteva polițe deschise pot avea mult mai mult efect lângă volume mari de depozitare închisă decât un perete întreg de rafturi.
Nu este neapărat mai mult sau mai puțin mobilier.
Este o chestiune de proporție.
La zona televizorului, mai apare o întrebare: cum ajungi la cabluri și aparate după ce le-ai ascuns? Am continuat discuția în «Ce ascundem în spatele televizorului».
De aici începe, de fapt, mobilierul la comandă
Expresia „mobilier la comandă” a ajuns să însemne foarte multe lucruri.
Uneori pare că diferența față de mobilierul standard este simplă: primul se face la dimensiunile tale.
Este adevărat, dar numai până la un punct.
Dacă luăm o piesă standard și doar o întindem până ajunge între doi pereți, am folosit dimensiunea camerei, dar asta nu înseamnă că am exploatat întreg potențialul ei.
Partea interesantă începe când întrebările devin mai precise.
Ce trebuie să depozitezi aici? Ce folosești zilnic? Ce poate sta sus? Unde se deschide ușa? Ce rămâne în priză permanent? Pe unde treci? Ce nu vrei să vezi când intri în cameră? Ce trebuie să poți lua fără să muți alte trei lucruri?
Sunt întrebări mici, și dese.
La final, însă, tocmai ele decid dacă o casă pare ordonată fără efort sau dacă vei petrece următorii ani mutând același aspirator dintr-un colț în altul.
Și poate că asta este ideea.
Nu întotdeauna avem nevoie de mai mulți metri pătrați.
Uneori trebuie doar să încetăm să îi pierdem.
Manolache Alin — Braseco Mobilier